Va deveni vreo data mintea suflet?
- metamorfoza e totul –
de Alexandra Iulia Tomescu
“Un zvon fugar
Ca umbra nestatornic, scurt ca visul,
Precum un fulger care-n bezna neagrã…”
…orbeºte clipa de eternitate. Pentru un moment fulgerul trãieºte, iar in acel moment lumina argintie e fericitã! fericitã! fericitã cãci atunci ºi acolo timpul s-a oprit; totul se transformã în nimic.
Aºa e ºi iubirea…atâta timp cât sunt îndrãgostitã nimic nu mai conteazã: timpul curge aºa cum vreau eu, soarele strãluceºte doar pentru noi, lumea se dizolvã în propria-i luptã pentru putere ºi fericire, în acea luptã murdarã ce pare cã nu se mai terminã niciodatã. Cineva mi-a spus odatã cã dacã vrei sã fii fericit trebuie sã calci fericirea altora în picioare. Atunci am zâmbit ºi nu am realizat ce adevãr se ascunde în spatele unor simple cuvinte câteodatã aruncate in vânt. Pare cã aceasta frazã e motto-ul lumii. E destul de greu sã vezi cã unii au ceea ce tu nu ai (din punct de vedere material), dar e imens, groaznic de greu sã vezi cã unii iubesc si sunt iubiþi în timp ce tu…
Orice aþi face sau orice aþi zice, când vine vorba de fericirea proprie cu toþii deveniþi de un egoism feroce. ‘De ce el e iubit? De ce ea s-a îndrãgostit?’ sunt poate doar douã întrebãri care rãsar aproape zilnic in minþile voastre. De ce apar? Vã spun eu: pentru cã toþi alergaþi dupã iubire cu mintea ºi nu cu sufletul aºa cum ar trebui. Vreþi sã gândiþi iubirea, sã o pipãiþi, sã o vedeþi…vreþi ca ea sã devinã ceva material. Nu încercaþi sã simþiþi iubirea, voi doar vreþi sã o arãtaþi. Unii ar chiar vrea ca atunci când ies în oraº cu iubita sau iubitul sã spunã:
‘- Uite ea e iubirea mea! Nu-i aºa ce frumoasã ºi rotundã e? Ce plinã de perfecþiune? Spune-mi cã nu ai mai vãzut niciodatã aºa ceva…!’
Cred cã atunci când iubesc conºtiinþa socialã rãmâne undeva în urma mea: atunci sunt doar eu ºi el, suntem doar noi doi, uitaþi de lume…aºa am putea sã trãim pânã la sfârºitul timpurilor si încã o clipa în plus, cãci nimeni nu s-ar mai amesteca între noi…Dar ce pãcat cã lumea nu uitã de îndrãgostiþi! ªi cu o forþã giganticã nãscutã din egoismul ce o stãpâneºte vã face totul ca noi sã redevenim din nou douã suflete distincte…Vai! Am spus suflete…cred cã mai indicat ar fi minþi…cãci ce e sufletul decât o piedica în calea afirmãrii, în calea convieþuirii în societate?
Dragostea adevãrata e din ce in ce mai rarã ºi mai des privitã ca un act de sãlbãticie! Mã întreb: oare cât timp va mai trece pânã când adevãraþii îndrãgostiþi nu vor mai fi despãrþiþi cu forþa? Sper cã foarte puþin, cãci cu toþii ºtim cã clipele de demenþã ale lumii sunt din ce mai rare ºi mai lungi! ªi cu toate acestea, noi, cei ce iubim cu adevãrat putem sufla uºuraþi! Lumea nu e încã atât de rea încât sã poatã schimba istoria ireversibil. Noi putem, ba mai mult, trebuie sã stãm în faþa monstruoasei istorii scrisã de ei ºi cu dovezile noastre de dragoste sã o distrugem, sã o anihilãm arãtându-i sufletul îndrãgostit. ªi atunci clipa universalã de fericire mai are o ºansã sã existe. Atunci istoria va deveni una plinã de farmec sufletesc, ce se va ocupa nu de rãzboaie si tratate, ci de minþi devenite inimi!
Dar pânã atunci mai este ºi de aceea îþi spun: ’IUBEªTE’, cãci clipa ta de fericire ar putea deveni istoria. Iar istoria de azi e eternul de ieri…!


