Ne plictisim cu succes de orice, in fiecare zi, mai ales de partenerul de viata.
Brusc, ti se pare ca nu este cea mai buna alegere, ca poti avea altceva - fie si numai fiindca este altceva.
Noul ne obsedeaza - ne trezim in unele dimineti gandind "vreau altceva" sau "vreau ceva nou". Se spune ca majoritatea femeilor sunt mai statornice decat majoritatea barbatilor. Le limiteaza aceast dezinteres pentru diversitate, este el o bariera impotriva dezamagirilor la bax? Dam vina pe celalalt adesea, crezand ca ceva ce a facut sau nu a facut ne adanceste blazarea si/sau plictiseala. Aviditatea pentru nou este uneori privita ca o limitare a inteligentei emotionale, se presupune ca nu evoluam emotional suficient decat dupa atingerea unui anumit nivel de diversitate parteneriala. Insa cand o femeie actioneaza conform acestui principiu, tertii spectatori filosofeaza ca Napoleon.
Esti femeie, nu-ti place sa fii aliniata la "opinia sezonului" si nici nu dai explicatii nimanui pentru preferintele proprii.
Cu toate astea, de ce vrei ceva nou pe cealalta perna?



