Intr-o oarecare carte destul de veche, dar citita de curand de catre mine, am gasit ridicata o problema spinoasa a zilelor noastre. Un cineva, pe nume Axel Munthe, spunea aproximativ asa: "Ne e rusine ca suntem sentimentali?! Nu vad de ce sa ne fie rusine ca suntem oameni pur si simplu si ca nu suntem inimi de piatra si gheare de otel ca vulturii de pe steagurile cu cap de mort ale SS-istilor."
Inevitabil m-am gandit la oamenii care isi ascund orice urma de tandrete, oare pentru ce?!
Stiu din discutiile avute, ca oricine din noi isi poate exprima sentimente, poate da dovada de afectiune.
Dar mi se spune totodata ceva de genul: nu pot sa ii arat cat de mult il/o iubesc, poate fi interptetata ca o atitudine de om slab care nu isi poate controla starile sufletesti; nu vreau sa se foloseasca de asta pentru a profita de mine, de a intretine astfel un santaj sentimental...deci ce sa inteleg, ca e mai bine sa tii asa o relatie de rutina, in care sa iti furi singur caciula si sa te amagesti ca mereu o sa mearga?!
De ce par ridicole micile gesturi si vorbe, atat de mici dar cu o insemnatate asa mare?!
Poate da mai bine sa te lauzi cate femei ai avut, sau in cazul fetelor, sa numeri cati catelusi ai controlat, iar la o anumita varsta pur si simplu sa nu mai mearga acest "joc".
E rusinos sa fii si altfel?!
Se ascunde ceva sub o masca aparenta de om dur?!
In ceea ce ma priveste, eu una, sunt sigura ca asa e, atat si in cazul baietilor, cat si al fetelor.
Revenind la miezul problemei, cum comentati aceasta idee?! Au disparut sentimentele, sunt undeva inlantuite, sau sunt autentice si exista cu adevarat chiar si acum?!
Daca s-au pierdut pe undeva, de ce nu le scoatem la suprafata?!



Inainte, acum vreo 3 ani, nici eu nu imi aratam sentimentele din start si trebuia sa treaca ceva timp pana sa fac eu vreun gest 



) ; unul dintre ele este "materialul" dupa care lucesc ochii tipei...... Uite un mic test pe care-l fac la prima intalnire...... Aproape niciodata nu platesc intreaga consumatie......

