Discuta Liber - discuta de la om la om

[vera]

m-am tot gandit daca sa scriu sau nu prima mea poveste... pentru ca a fost ceva special, foarte special pentru mine si a fost deosebita (oki, toata lumea zice ca prima poveste e deosebita dar imi amitesc cat de trista a putut fi cand stiam inca de la inceput cum se va termina...)

era undeva in primavara 2005... de fapt nu undeva, ci pe 23 martie... eu cu o prietena la Herculane... povestile astea, vin pe neasteptate... cred ca asta le sporeste farmecul... mai aveam 2 zile si plecam... prietena mea mai statea o saptamna... eram la masa de pranz la hotel. la doua mese distanta era un cuplu carora le dadeam cam 17-18 ani. prietena mea abera despre rammstein... in fine, la sfarsitul mesei, cand sa plecam tipa din cuplu vine la noi " buna sunt x, am venit cu fratemiu etc..." nush ce dumnezeu mai intreaba shi apoi propune sa mergem la un suc ceva (va spun sincer ca in Herculane fie te duci pentru tratament, fie pt. a urca mutii care au trasee ofertante pentru profesionishtii ). am zis oki, am stabilit sa ne intlnim toti 4 pe la 5 in holul etajului 5 unde se parea ca avem toti camere...

la 5 insa nu am dat de nimeni in hol... ciudat... seara eram la masa in hotelul de alaturi cand vine tipa la noi "de ce n-ati venit?" in fine... ne lamurim noi ca de fapt ei stateau in hotelul de alaturi si mancau mereu in hotel la noi... facem schimb eu cu ea de nr de tel si lasam pe a doua zi... geniul de mine insa noteaza numarul gresit... a doua zi trmit eu un sms care logic ca ajunge la cine shtie cine numa la cine trebuia nu...

la pranz... era 24 martie... am mermoria datelor... dam iar de ei...atunci l-am cunsocut... uneori cand imi amintesc mi se pare ca s-a intamplat ieri... smth like love at first sight... avea ochii albastrii-gri schimbatori odata cu lumina sau starea de spirit exact ca tata (detaliu subiectiv shtiu)... shi nush exact a zis ceva de genul "hai sa stam jos ca totul apre prea formal". serios ca acel banal "formal" m-a facut sa mi se inmoaie picioarele... acela e exact momentul in care am stiut ca imi va fi dor de baiatul pe care abia il cunscusem, indiferent de ce avea sa se intample in continuare... doar gandul ca era din Bucuresti imi provoca un gen de stragere de inima care la mine se manifesta prin greata... cand am plecat spre camera eram deja mai sus de sol, iar prietena mea se uita sugestiv la mine, doar ma cunoaste atat de bine! seara am dat iar de ei... am pierdut vremea toti patru... atunci nu eram asa grabita... imi placea fiecare senzatie... indoielile si confuzia nu ma speriau, nu ma intorceau pe dos cum se intampla in mom de fata... acum rar mai am rabdare... vreau sa shtiu imediat daca iese ceva sau nu, atunci eram altfel... am stabilit sa mergem pe munte a doua zi... seara recunosc ca mintea mi-o lua razna si era ciudat, placut dar total nou pentru mine... nici nush daca am dormit in noapte aia iar dimineata mi s-a parut o lunga si nesuferita asteptare... apoi alex (ca asha il cheama) a venit, fara sorasa... era singur... ea facuse pneumonie sau ceva si ramasese in camera... deci eram noi trei...

pe munte a fost atat de fun pentru ca eu la fiecare 50 de metri mai descopream o piatra si ceream pauza... era un biet traseu de vreo ora dar din cauza mea ne-a luat cam 2... ce sa-i faci nu fusesem crescuta ca el in Bucegi! (unde se duce in fiecare vacanta)... apoi sus... ne-am asezat jos langa o piatra care avea rol de fotoliu pe camasa lui in carouri albastre (doamne ce bine mi-o amintesc!), am imaprtit castile de la cd-playerul lui, m-a luat in brate (ma mai luasera destui tipi in brate si inainte dar acum era altceva... altfel simteam fiecare atingere, fiecare cuvant sau gest, pana si respiratia lui in parul meu mi se parea altfel...) atunci am ascultat andain - you once told me (acum se explica valoarea sentimentala imensa pe care o are pt. mine)... conversatia, detaliile le tin pentru mine... ma limitez la firul narativ in mare... shtiu daor ca atunci am vrut poate pt. singura oara in viata ca timpul a se opreasca... totul sa ramana asa cum era pentru ca asta era definitia perfectiunii pentru mine, cel putin atunci (acum conceptul este mult mai complex, dar atunci cu adevarat atat imi doream: sa ramn la nesfarsit acolo pe varfuletul ala de munte, cu orasul la picioarele mele si casca aia in ureche, in bratele lui)...

momentul mi l-a intrerupt un pic tata cu telefonul lui disperat ca uitasem sa dau vreun semn de vita in ziua respectiva... l-am expediat foarte telegrafic..am caborat cand se innopta... prietena mea a insistat sa ne lase singuri... nu pot spune ca m-a deranjat, dimpotriva... cred ca am mancat o pizza pe undeva... am avut o placuta discutie cu cine plateste, in fine i-am lasat lui dreptul asta desi nu prea imi sta in caracter... in pizzerie la televizor era un meci inregistrat al Olandei (antipatici imi mai sunt olandezii! la fotbal cel putin)... ma rodea cand imi aminteam ca a doua zi la 9 aveam trenul spre craiova (ca ma ducem la sibiu unde ma asteptau ai mei, nu veneam direct acasa) iar el il avea fix cu o zi dupa mine, shi tot in craiova se oprea pt. cateva zile... am vut sa-l aman dar agentia s-a inchis fix inainte sa ajungem acolo si bani sa-mi iau alt bilet nu aveam... ca al naibii, e scump sa ajungi de la Hercualne la Sibiu!!! ne-am plimabt mana in mana multa vreme... nici nu shtiu cum a trecut timpul sau la cat m-a cosndus el inapoi... poate am fi stat toata noaptea dar trebuia sa o ingrijeasca pe sorasa nu? am stabilit sa ne vedem a doua zi la 8 (a fost cea mai matinala intalnire din viata mea!)...

in cele cateva ore pe care le-am petrecut la mine in camera facandu-mi bagajul shtiu ca mi-au curs lacrimi incontinuu... nu le puteam opri... oki, si ce daca statea in acelasi cartier cu firma lu' tata? (respectiv in tei, pe langa dinamo)... ce naiba, aveam 15 ani, el 16... nu aveam bani, aveam scoala si parinti hitleristi care nici acum nu au inteles povestea, d-apai atunci cand erau si mai inchistati... cat de des ne puteam vedea? shtiam bine realitatea dar am zis ca vom vedea... shtiam ca vara tot puteam sa frec menta in Bucuresti macar cateava zile, ca nu aveam scoala si nici alte activitati utile... am zis amandoi sa incercam, sa vedem...

a doua zi la 7 juamte eram deja in hol shi el lafel... amandoi veniseram cu mult mai devreme. ma gandeam ca daca cateva ore numai puteam de dor, 2-3 luni ce puteam sa fac...? cum as fi rezistat? nu ma putea duce pana la gara, am mers doar pana in statia de maxi taxi... mi-a spus ca urca pana sus ca uitase ceva (mai tarziu am aflat ce...) l-am vazut travesand... in camasa lui cu carouri shi in tricoul cu "offspring" si a venit maxi-taxiul... shtiam ca daca nu iau maxiul ala o sa pierd trenul si am urcat... nici nu mi-am luat ramas bun... l-am sunat din maxi... i-am explicat... nu a zis nimic... era doar dezamagit... cum a pornit trenul din gara mi-a trmis primul mesaj (cu ultimele lui ramasite de credit)... deja imi era dor... apoi subit s-a stricat locomotiva in mijlocul pustietatii... l-am sunat ca slava domnului in vremea aia aveam o groaza de minute... shi daor ascultandu-i vocea simteam ca parca era langa mine... ca eram un pic spaeriata... intr-un final a pornit iar trenul... cu greu am prins legatura si seara eram la sibiu... in seara aia am vorbit pana mi-a murit bateria... verzi shi uscate, ne-am construit meticulos si cu naivotate vise...

de curand dsicutam cu mama asta si ea imi spunea ca in vremea aia radiam cum n-am mai facut-o vreodata, eram dulce cu toata lumea... in fiecare zi vorbeam lafel de mult... eu sau el, feicare de pe ce telefon putea... ce amuzant era in week-end cand in loc sa dorm la 2 noaptea furam telefonul lui tata ca are vreo 2000 de minute pe luna shi vorbeam ore in sir... sau cand in timpul saptamanii (el avea ore dup-amiaza si aveam un prgram tare pe dos) ma suna noaptea si mama se uita urat la mine doar ca era prea adormita ca sa ma certe ca-mi suna telefonul... sau el saracu' se trezea dimineata devreme desi nu avea ore doar ca sa vorbim inainte sa plec eu la scoala...

apoi nush vara parca in loc sa se apropie se distanta, minutele mi se duceau dracu' si nu mai reuseam sa vorbim alfel de mult ca la inceput... mi-era greu si cand vroiam sa fei langa mine fizic era doar la telefon... simteam ca ecuatia nu era completa... am zis ca renuntam dar dupa cateva zile m-a suant... i se facuse dor, mie lafel... am inceput iar sa cosntruim cu naivitate vise doar ca shi noi shtiam cat de efemere si irealizabile erau... apoi am facut eu o tampenie... o idee idioata... un gen de test... si culmea l-a trecut iar eu tot nu aveam incredere in el... apoi o zi nu a sunat si m-am enervat si i-am explicat faza cu testul.... ce copila am fost atunci!!! s-a dus dracu' tot... am inteles ca aveam prea multe lipsuri, prea multe intreabri fara raspuns si vroiam mai mult decat sa ne vedem atat de rar... pur si simplu asta a fost... mi-a sters numerele(atunci cand i-am zis de prostia mea), le-am sters si eu ca sa uit... desi inca il shtiu pe de rost... am o memorie a cifrelor care uneori mi-e tare nesuferita

in vara aia nici nu am calcat in Bucuresti... apoi in octombire cand m-am dus pe tren cu greu imi stapaneam lacrimile... acum puteam merge in Buc oricand imi doream dar nu mai vroiam si cand imi dorisem cu ardoare era imposibil... vorbiseram o singura date in vara pe mess (de fapt offlinurile nu insemana vorbit nu?) m-a intrebat ce mai fac, daca-s vie si intrega... eram dataore sa-i raspund nu? acum mai vorbim din cand in cand... de ziua lui, sau in ziua in care faceam un an de cand ne stiam... uneori abordam subiectul dar eu, mai ales eu il evit ca nu prea mai are rost... acum shtiu ca a fost la concert la depeche dar mi-a fost teama sa-l vad, n-ash sti ce sa-i spun si nu mi-ar servi la nimic... nu-i datorez nimic shi nu-mi mai daotoeraza nimic... doar ca uneori mi-e dor, ma intreb cum arata, cu ce tipa o umbla acuma si alte intrebari banale...

e ciudat ca in anul care a trecut am crezut ca uit si nu-mi mai pun intrebari, am fost cu atat de multi baieti ca mi-e si rusine sa-i numar (au fost prea multi pentru felul meu de a fi, sau pentru felul in care credeam ca sunt atunci) dar nu am uitat nimic, nici un detaliu, nici unul nu m-a facut sa uit sau sa ma simt ca atunci, pur si simplu nu m-am putut atasa de ei asa cum m-am atasat de acest alex... iar acum imi doresc lafel de mult sa-l revad, sa-i spun ca mi-e dor chiar daca shtiu ca nu ar avea vreun rost... dar poate imi este teama sau nush ceva ma opreste sa-i bat la usa de fiecare data cand ma duc la Bucuresti ca doar stiu bine unde sta, ii vad blocul din curtea firmei...

in fine, acum asta a fost... cam lunga povestea shtiu, dar mereu am avut impresia ca detaliile fac difernta... enjoy!!! (asta daca aveti rabdare sa o parcurgeti pana la sfarsit)

[^Angel^]

am avut rabdare sa citesc si pe masura ce citeam,in fata ochilor se tesea o poveste de dragoste inocenta,pura,o poveste pe care nu o vei uita niciodata.toti avem parte de asa ceva,doar ca unii au norocul sa aiba acea poveste pe o perioada mai lunga de timp.citeam si zambeam caci imi aduceam aminte de ceva ce traiesc in momentul de fata si mi s-a facut un dor nespus de clipele ce au trecut.insa viata merge inainte.poate destinul te va purta in bratele lui sau poate in bratele altuia.important e sa pastrezi in suflet inocenta iubirii.

[rox]

citind povestea ta si gansind cuvinte k "2 zile pana plecam hotel, etajul 5, holul hotelului, munte, 18 ani, love at the first sihgt" imi aduc aminte d povestea mea
a mea cel putin a fost mai d lunga durata si sa terminat park mai frumos

[amanda]

Asta e si farmecul: in vacanta e altfel... nu ma cunosti, nu te cunosc... suntem liberi de orice altceva si traim ca si cum nu ar mai exista un maine si azi-ul trebuie sa fie cea mai fericita zi.

Eu m-am indragostit prima data tot la munte... o saptamana de gandit la nimic altceva decat la momentul prezent... si nu mai stiu absolut nimic de tipul respectiv dar cred ca daca l-as revedea acum ar fi un fior pe acolo...

[ashes]

curaj vera, poate sa aiba un happy-end

[vera]

wow, ma mir ca ati avut rabdare sa cititi tot pentru ca m-am straduit sa o fac cat mai scurta, dar nu ma lasa inima sa renunt la anumite detalii pentru ca mi se pareau importante...

exact cum zicea si amanda farmecul a fost exact faptul ca traiam prezentul si atat, doar ca mereu mi-am dorit mai mult de la povestea aia si n-a fost sa fie... insa nu regret nimic, e printre cele mai luminoase amintiri pe care le am...

citeam tot pe aici parca ca n-ar trebui sa regret ca s-a terminat ci ar trebui sa ma bucur ca s-a intamplat... si exact asta fac...

cat despre ce zici tu ashes, recunosc o mai fi pe undeva o urma de speranta dar eu sunt omul prezentului asa ca las lucrurile sa mearga de la sine... cum ziceam, poate cand merg in Buc... pana atunci viata merge inainte...

[changer]

vera ai incredere in tine, in reusitele tale, in prietenii pe care ii consideri asa si incearca sa fi cat mai optimista daca se poate ,de abia am citit pe un fundal cu melodia "eamon-on & on" acum inteleg la ce te refereai,insa.....sa ramai cu ceea ce a fost frumos si sa nu te gandesti la suferinta de care ai avut parte, is super tari momentele cand apare acea scanteie si de acolo se naste o frumoasa poveste de dragoste sau.......alte cazuri o poveste mai putin frumoasa ....

[onix]

Topicul se numeste "nici acum nu stiu ce a fost"...cum ce a fost? A fost o poveste de dragoste, e clar. O poveste frumoasa si emotionanta si e a ta si vor fi amintirile tale toata viata. Posibil sa te intrebi "cum ar fi fost daca...?"...asta nu vei sti decat daca te vei mai intalni cu el...poate intr-un an s-a mai schimbat, poate si tu te-ai schimbat...ceea ce ai cu adevarat sunt momentele de entuziasm si fericire pe care le-ai trait. Unii spun ca prima iubire e doar ca sa ne pregateasca pentru a doua. Cum a spuns si ^Angel^

poate destinul te va purta in bratele lui sau poate in bratele altuia.important e sa pastrezi in suflet inocenta iubirii.